Anarhism CreÅŸtin

Anarhismul creştin e echivalentul social al anarhismului, ca fiind un curent anarhist bine definit, însă cu implicaţii spirituale.

Se bazează pe învăţătura lui Iisus Christos, luată în serios în mod radical, şi aplicată de asemenea cu privire la organizarea socială şi libertară a fiinţei omeneşti.

Anarhismul creştin se întemeiază, din punct de vedere social, pe "revoluţia personală", prin schimbarea de sine a fiecărui individ şi prin aplicarea principiilor anarhiste şi creştine în prezent, şi nu în aşteptarea serii celei mari. Din punct de vedere creştin, anarhismul creştin se întemeiază pe o legătură personală şi directă cu Iisus Christos. Pentru creştin Dumnezeu e tată, şi nu stăpân, iar creştinul se consideră fiu adoptiv al lui Dumnezeu, şi nu sclav. În anarhismul creştin, aceasta se cheamă schimbare de dialectică. Creştinul anarhist crede în viaţa veşnică, dar nu aşteaptă parusia cu mâinile în sân.

Teologie

Prima scriere creştină cu idei anarhiste a fost Regula monahală a sfântului Benedict de Nursia. Călugării benedictini trăiau la început după un mod de viaţă ce ar putea fi încadrat uşor în mai multe curente anarhiste contemporane.

În Reforma protestantă se poate afla ideea - chiar dacă aceasta nu e anarhistă în mod direct - corform căreia credinciosul trebuie să aibă o relaţie directă cu Dumnezeu, precum şi voinţa de a pune în practică principiile creştine nu numai în vederea vieţii viitoare, ci pentru viaţa de toate zilele.

În primele secole creştine a apărut erezia monarhismului, potrivit căreia în Sfânta Treime creştină, Tatăl ar fi superior Fiului şi Duhului Sfânt. Părinţii Bisericii s-au împotrivit zicând că cele trei persoane ale Treimii ar fi egale, fără ca vreuna să le guverneze pe celelalte. Astfel, dacă - după Biblie- Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, atunci omul ar avea înnăscut anarhismul.

Noul Legământ, în cartea Faptele apostolilor, descrie cum primii creştini trăiau o viaţă în care nimeni nu era nici sărac, nici bogat, şi unde toţi erau egali, iar viaţa de zi cu zi se baza pe mutualitate.

Voind să trăiască aceeaşi experienţă a originilor, mişcarea anabaptistă trăia în Germania veacului XV după un model anarhist. Unii trăiau în obşti care nu aveau de-a face cu guvernământul din timpul respectiv.

Mormonii, la început, trăiau ca anabaptiştii. Cel mai recent, comunitatea Fericirilor - mişcare romano-catolică de obârşie francofonă - trăieşte tot după un principiu asemănător. Totuşi, nici unul din aceste mişcări sau denominaţiuni nu se revendică anarhistă.

Gânditori

Mai multe persoane au cugetat şi scris despre anarhismul creştin. Cei mai mulţi au încercat să trăiască evanghelia în anarhism în viaţa concretă, şi nu au lăsat multe lucruri scrise, fără numai ceva articole de ziar, care s-au pierdut.

Poate fi interesant a vedea cum aceiaşi gânditori au lucrat şi la ceea ce numim astăzi ecologia politică, precum şi într-o criticare a tehnicii şi a înstrăinării legate de ideea de progres. Aşa s-a petrecut cu preotul catolic Ivan Ilici şi cu teologul reformat Jacques Ellul. Pe de altă parte, Ammon Hennacy a încercat să-şi articuleze gândirea pe acţiunea concretă, pentru a ajunge la o lume mai dreaptă.

Lev Tolstoi e un scriitor creştin rus, conoscut pentru faptul că a redactat principii anarhiste, la care a ajuns datorită credinţei. De altfel, nici nu se autonumea anarhist. A scris cărţile Împărăţia lui Dumnezeu e înlăuntrul vostru, precum şi Părintele Serghei, cărţi în care expune o filosofie destul de asemănătoare celei a lui Bakunin cu o critică a statului, a capitalismului, a exploatării, precum şi denunţarea clerului şi a făţărniciei Bisericii instituţionalizate. Lev Tolstoi îşi exprimă dorinţa de a întemeia o societate pe principii lipsite de violenţă, şi s-a străduit să aplice aceste principii în viaţa sa de toate zilele.

Şi-a împărţit anii bătrâneţii sale între agricultură şi educarea aproapelui, fără legătură cu statul sau cu economia, ceea ce reprezenta pentru el idealul.

Jacques Ellul era un sociolog şi teolog francez, cunoscut datorită criticii sale faţă de "societatea tehniciană", care, pentru el, prentindea a face parte dintr-un alt domeniu decât morala, dar prin aceasta crea o altă morală.

A scris Scufundarea Creştinismului, carte în care critică "erezia constantiniană" (alianţa dintre biserică şi stat, sub Constantin cel Mare), şi consecinţele nefaste ale acesteia. Jacques Ellul tindea spre un creştinism social, în care nu se mai vorbeşte de "a da săracilor ceva din prisosul tău", ci de a pune totul în comun, ca primii creştini, într-o nouă comunitate omenească creştină neclericalistă.